rama fotografica

Am cumpărat acum vreo şase luni o ramă fotografică atipică pentru mine. Un format mic, de „6x4” . L-am cumpărat doar pentru că văzusem formatul neuzual, dar şi pentru faptul ca erau doar două bucăţi, conştient ca s-ar putea să nu mai găsesc la următoarea mea vizită în magazin.  Una dintre ele era pe negru şi alta pe argintiu. Am ales mult intre cele două. Pînă la urmă m-am hotărît la cea neagră. O ramă frumoasă, curbată uşor,din metal, mi-am zis că merge să aşez acolo pe cineva drag mie, de mare preţuire.  Însă atunci am cumpărat-o fără să ştiu ce anume fotografie voi înrăma  in ea, ce persoană sau persoane  dragi mie le voi privi şi  mă vor privi zilnic de acolo, din bucăţica aceea de timp.

Am aşezat-o prima dată pe birou, apoi am mutat-o pe măsuţa mică. Iarăşi am adus-o pe birou, după vreo lună i-am schimbat locul  in bibliotecă. Parcă nu se potrivea nicăieri, parcă nu ştiam ce trebuie să fac cu ea… Avea înrămată  o fotografie cu doi copii, doi kinderi, cum le zic eu. Zîmbitori şi plini de viaţă, dar străini. Străini mie. Am lăsat-o aşa pentru că mă gîndeam ca acolo voi aşeza fotografia viitorilor nepoţi. Pe care deocamdată nu îi avem. Dar cei doi străini kinderi erau deja in proiecţia mea mentală „ de-ai mei” , ca să zic aşa.

Fafanul, cum îi zicem noi apropiaţii, este copil  si vine mereu pe la noi. El şi familia lui locuiesc  la blocul din spatele blocului nostru. Vine să bea apă, aleragă cu copiii şi mereu i se face sete. Îi dau  apă să bea, îi spun totdeauna să bea încet pentru că e rece şi să nu răcească. Îmi zîmbeste larg, apoi puţin şiret îmi zice: „ Stai liniştit, că nu răcesc eu aşa uşor.” Şi o întinde iarăşi afară la copii, alergînd .

Mai tîrziu vine să joace jocuri pe calculator. Iubeşte asta . Ştie engleză foarte bine, invaţă de la desene animate . Îi pune Ducu să mănînce, de multe ori chiar de două ori pe zi, pentru că atît de mult este absorbit de jocurile acelea incît nu ştie că au trecut şase ore. Ne zîmbeşte  mereu. De multe ori descoperim  seara tîrziu că este incă in cameră, in faţa calculatorului. Şi atunci   Ducu să îi spune : „ Ştefan trebuie să mergi acasă, mami, că e tîrziu, şi te caută părinţii,după aceea stau cu grijă!”. Asta deja cînd este zece seara, in serile de vară de vacanţă.

Îmi cere mereu cărţi împrumut. Am o bibliotecă cît peretele. Îi plăce să ştie, să citească, să descopere. Îi dau cărţi şi mereu mi le aduce înapoi, discut cu el după aceea despre carte, despre cum i s-a părut, dacă i-a plăcut subiectul ori nu .

Ştefan ne zîmbeşte acum  mereu de acolo din bibliotecă, de printre cărţi.

Pentru că acum ştiu ce fotografie trebuie inrămată.

cal inaripat

După o zi întreagă de muncit cu braţele la pământ  in soarele dogoritor mă intorc acasă.

Istovit, vlăguit de munca grea, prăfuit, mi se impleticesc paşii până merg şi  mă  așez pe scaunul din fața barului . Comand o tărie, una mare de o sută,  aștept cu nerăbdare să  o aducă tinerelul ăsta blond pe care nu l-am văzut pe aici niciodată. Pălăria veche, decolorată şi arsă de soare a bunicului îmi stă rău aşezată peste părul vâlvoi . O scot şi o pun ţărăneşte pe genunchi, să nu o uit când voi pleca . Parcă nici nu  ar fi a mea.

 După o zi de muncă la țară, beau o tărie la bar și mă uit pe pereți. Pe pereți văd o grafică de a lui Chirnoagă. Înlemnesc să văd grafică lui aici. În inima mea, bucurie. Am uitat de toată truda cu sapa de peste zi, de toată oboseala. Un cal înaripat zboară drept către ceruri. Din ciclul Apocalipsei. Rătăcit bolborosesc, ce dracu căută Chirnoagă aici? Barmanul, aflu că e  student la Arte in  Iași , acum  în vacanță la bunici, mă întreabă: “Cine dracu ești și cauți aici, prăfuit și vlăguit, pe deasupra mai  știi şi de Chirnoagă?".

Nu răspund și mă duc să mă culc, obosit, în tremur și glas de greieri, cu ferestra deschisă la camera de curat, unde nu am mai dormit de când eram student ...A doua zi, șapte feciori ziceau că au văzut un cal alb înaripat cum trecea dealul, către pădurea deasă dinspre oraș. Brațele puternice le erau pline de pene albe.

 Barmanul dormea dus cu capul pe singura masă a barului și habar nu avea cine e Chirnoagă...Un fluid plin de nisip îi curgea prin vene...Pe geamul ferestrei mele un nechezat de cal alb, înaripat, sta să țipe...

păcătosul costică

             La schit , la Rarău, l-am întâlnit pe păcătosul Costică...Sau el m-a întâlnit pe mine...Nu mai știu exact .

             Ştiu doar că am urcat dimineața muntele, când soarele de abia își făcea apariția pe cer. Am condus maşina preţ de o jumătate de oră, pe nişte serpentine strânse, cu prăpastii alături de roata maşinii, într-o atmosferă lăptoasă, cu lumina de abia mijită, albind cămășile dimineții. Drumul se strâmta la un moment dat.  De acolo putea fi parcurs doar  pe jos, pe un drum stâncos, parcă lăsat în mod voit aşa pentru a ne încerca credinţa.....

           Am intrat în biserica mică echipat cu camera video și aparat foto de parcă aș fi transmis de la Vatican.

           În faţa altarului  un preot citea rugăciuni pentru trei păcătoși, două femei cu batice strânse pe cap şi fuste lungi pâna in pămînt şi un bărbat tânăr înalt, slab, osos.Toţi trei stăteau în genunchi, în preotului acoperiti de  sutana mătăsoasă. Eu încep să filmez .Preotul supărat îmi face semn și zice :"Lasă alea din umăr..., cu un ton dispretuitor dar şi autoritar, treci aici și roagă-te pentru tine și familia ta!", iar eu nedumerit de curajul lui, opresc filmarea și mă execut ca la o comandă divină.

            În curtea mănastirii, îmi revin şi încerc să fotografiez câteva mușcate superbe în pridvor, însă un călugăr îmi spune supărat :” Pleacă de aici cu dihonia, nu e voie să filmezi și să fotografiezi!”. Cei mai mulți din călugări, trebăluind, deranjaţi de prezenţa mea se uitau cam straniu la mine. Nu mai înteleg prea multe nici eu, opresc aparatele şi imi zic: “Asta e, de data asta nu ai avut prea mare noroc”.

Călugării pregăteau butoaiele pentru vin, le opăreau, păreau ingeri cu aburii ăia pe lângă corpul lor, cu feţele albe-gălbui, cirotice. Întreb de unde au struguri pentru vin aici în vârf de munte, îmi răspund  cu greu că ei cumpără struguri de la Tecuci și fac vin mânăstiresc în crama mănăstirii. Ca să mi-i pot apropia, de abia aşteptam un punct de sprijin, uite că a venit, le spun mândru că sunt din Galați, sper că nu au fost probleme la negocierea preţului pe struguri ca să fac o gafă şi mai mare.

          Unul din ei ,cu ochii verzi ,dar atât de vii și jucăuși, îmi spune că a lucrat la Galați şi Brăila, a fost macaragiu. Şi-a părăsit familia cu trei copii și a venit aici la mănăstire .

De vreo patru ani plecase de lângă familie, apoi dintr-odată  mă roagă să-i fac și lui o poză, să o trimită la familie, să îl vadă cum arată acum. Încurcat, doar auzise discuţia cu fraţii lui, îi răspund că nu am voie. Călugării ceilalți se uitau  la el ca la unul care și-a pierdut mințile,el se uita la mine ca la o ultimă șansă ca să il vadă familia, eu mă uitam la el să inţeleg dacă ştie ce face.

Mai de voie, mai de nevoie m-am lăsat târât până în chilia lui,era pentru prima dată când intram în chilia unui călugăr ...numai icoane pe toţi pereţii,nu se vedea culoarea varului și un spațiu strâmt, îngramădit, cu o simplă  masă și un pat. Patul parcă era din cel pe care faci arest in armată. Cu o pătură pe el, părea sa nu prea aibă saltea. Înfricoşat de urmările acestui act nesăbuit al lui şi al meu, am făcut trei cadre rapide pe automat, imi tremurau mâinile, am ieşit repede pe uşa joasă, oprindu-mă direct in mijlocul curţii, bucuros că am scăpat teafăr incă.

           Cu oarece confuzie in mintea mea, întreb cum şi unde  voi trimite fotografiile. Îmi explică să le trimit in plic prin poştă. Păi fără adresă, zic. Nu, să scriu pe plic doar atât :păcătosul Costică , schitul Rarău, judeţul Suceava. Ştie poștașul cine este destinatarul.  M-am îndoit de asta, de el şi de mine.

            Uit de ele vreo două săptămâni, mai bine, mi-aduc aminte intr-o dimineaţă, după un vis de noapte în care nişte câini mari mă fugăriseră pe coclauri.

Îmi iau o zi liberă, merg la prima oră la centrul de printare, îi explic doamnei că sunt urgente, nu plec de acolo până nu mi le dă. Cumpăr un plic de la Poştă, stau la rând,

cu mâna tremurândă scriu  pe plic : păcătosul Costică ,Schitul Rarău, judetul Suceava. Ca să fiu sigur cer să fie trimisă recomandat cu confirmare de primire. Doamna de la ghişeu imi explică că mai repede va fi ridicată de la cutia poştală de afară, la ora nouă se ridică. aici la ghiseu de abia diseară.

            Ies afară, un soare strălucitor mă orbeşte, mă uit atent la deschiderea pentru Ţară, să nu cumva să greşesc sa o introduc la Loco.

            Îi dau drumul in gura cutiei poştale, parcă am lansat o navă la apă, imi venea să sparg şi o sticlă de şampanie. Cu noroc îmi zic, dupa aceea toată ziua am hoinărit pe străzi fără nici o ţintă.

            Seara, beau un pahar de vin roşu făcut din struguri de la Tecuci şi apoi  adorm buștean....păcătosul de mine !!