maramures

flori de cireş

părinţilor mei, Ioan şi Lucreţia

Nici în ruptul capului nu trebuia să facă asta…Casa părintească nu se vinde. Ştia asta şi totuşi…

Ajunsese bătrân …Rămas de câţiva  ani buni  fără jumătatea lui, îşi ducea singurătatea…doar cu el. Casa şi grădina din jurul ei  îi mai aduceau bucurie. Casa pe care o făcuse cu mâinile lor, El şi Ea , la începuturi, în câţiva ani buni de muncă, de constrângeri, de nesomn şi grijă. Cărămidă, lemn, ţiglă pentru acoperiş. Pentru locul lor de câteva ore de somn  şi  vise. De speranţa. De crescut copii. Mai mulţi, nu unul…

Nu  mai e singur, însă ... Asta din ziua aceea când şi-a dat seama că poate vorbi cu Ea… Acum  intră în casă smerit. Îşi lasă încălţările la uşa, îşi scutură hainele, de-abia după aceea calcă cu paşi uşori pe preşurile curate  ţesute de Ea, în tinereţe. La război de ţesut. Iarnă, când  nopţile sunt lungi. El, obosit, se culca şi adormea în încăperea caldă, copii la fel. Numai Ea rămâne să arunce cu suveică dintr-o parte într-altă, ca într-un joc. La anumite intervale ritmate, ca într-un cântec, se auzea zgomotul greu al războiului cum trage să  bată ţesătură nouă. Care se ivea centimetru cu centimetru. Un miracol. Ea la războiul de ţesut, sub acoperişul nou, şi Luna mare cât roată carului pe cer,  deasupra. El şi copii dormind liniştiţi…Ea, doar o umbră.

Intră în camera cu miros de gutui, se aşează uşor pe marginea patului. Îşi ridică apoi încet privirea şi se uită la fotografia veche de deasupra patului din camera de curat. Tablou mare înrămat, la un fotograf din târgul din apropiere, cu El şi Ea miri.Cu conturile fetei creionate cu creion. Patul, cu tăblii mari şi intarsii din lemn de nuc.Moştenire de la bunicii Ei. O avere.

Stau de vorba ….El îi povesteşte despre toate, despre cât de greu îi este singur, despre cum copii îi spun să vândă casă şi să îl ia la ei …Să stea pe rând la fiecare din ei, câte o luna.Trei copii, un an, patru anotimpuri..Hmmm..!! Nu prea se potriveşte. Nu vrea să îşi părăsească casă. Le-a spus mereu copiilor că să aibă grijă, casă părintească nu se vinde . Alteori  nu îşi vorbesc. Doar tac şi îşi ascultă tăcerea  unul altuia …După ani buni de trăit împreună reuşiseră să se înţeleagă  fără cuvinte. Doar din rezonanţă tăcerilor şi privirilor. O semantică a gândurilor, o undă joasă imperceptibilă .Amândoi observaseră asta,  nu îşi spuneau, dar era evident acest lucru pentru fiecare dintre ei…

El intră în camera lor  mai ales când simte că îi este  greu. E că şi cum şi-ar încarcă din nou sufletul de viaţă. Zilele trec mai uşor, după aceea. Doarme mai bine şi e mai liniştit. Apoi…iarăşi zilele se îngreunează, din ce în ce mai mult, îl apasă. El iarăşi trebuie să se întoarcă să vorbească cu Ea. Vine că la o biserica de Duminică, cerând iertare şi împăcare. Cu El, Ea  şi Dumnezeu.

Primăvară iese în grădina şi începe să lucreze. Câte puţin, se odihneşte la prînz. După amiază se apucă iar şi roboteşte până seară târziu. Se bucură de fiecare mugur şi floare răsărită, le ştie pe de rost.Cel mai mult îi place când înfloreşte cireşul ăla din colţ. E alb tot.Parcă e Ea când era mireasă. Ce frumoasă a fost…!!

Acum e aici…La unul din copii. Departe de casa înstrăinată cu tot ce era în ea, pe un pumn de bani. Împărţiţi  între cei trei fraţi. Cu datoria de a avea grijă de el, fiecare pe rând câte o luna, prin rotaţie…

Nu mai are casă, nu mai are fotografia cu Ei miri, patul unde să se aşeze măcar un minut,să poată plânge împreună. Pentru greşeală imensă pe care a făcut-o că a fost de acord să vândă. Şi să plece.E drept, şi boală îl cam pusese la pământ. Nu prea avea scăpare…

Dar acum, parcă se înzdrăvenise…Ce-ar fi să ..?? Să ce …? îşi zice, şi mintea i se tulbură. Îi revin în memorie imaginile de acasă. De la casa făcută cu mâinile lor, cu grădina şi cireşul înflorit şi roadă lui bogată din iulie. Nu a mai dormit de două luni de când l-au luat de acasă şi l-au adus aici, departe. Mereu face planul de evadare…Să se facă vreme bună, să vină primăvară  şi o întinde. Unde ? Că acolo sunt alţi oameni acum, străini, îl vor da afară, dacă îl dau afară , el ce face? Unde se va duce? Pe drumuri la vârstă lui?!…Dar dacă sunt oameni buni şi îl vor lasă să stea acolo, lângă cireşul lui, să-i facă o colibă şi să rămână acolo?!... Până moare. Le-ar fi recunoscutor. I-ar spune lui Sfântu Petru în Răi, când ajunge, ce oameni buni l-au primit şi au avut grijă de el.

Când a răsărit soarele deja făcuse un sfert din drum….Plecase de cu zori…Pentru că avea treaba! S-a ridicat pe dealul deasupra târgului unde îşi vânduse vinul, ţuică şi vitele în tinereţe ca să îşi ridice casa. Ajuns sus pe coamă s-a oprit. În zare se vedeau dealurile de deasupra satului lui. Acolo unde era casa lui. Se bucura că un copil şi râdea. Râdea pentru că  a scăpat. Ce aproape era ..În câteva ceasuri era acasă. Se uită în vale către târg, se uită în zare către dealuri. Să nu eziţi îşi spunea, să nu te răzgândesti pentru că …Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, să nu îl vadă cineva şi să îl ducă înapoi. O energie imensă îi inundase corpul şi mergea din ce în ce mai repede..Îi ieşiseră hainele din pantaloni, brâul i să târâia pe drumul de pământ, prăfuit..Dar nu mai conta! Acasă e acasă şi acuşica  o să ajungă…

A sărutat pământul în ţărină, a coborât drumul de pe lângă grădina, a intrat în curte, nu era nimeni acasă…A mers direct  la cireşul înflorit . Era alb tot .. Îl cuprinse o bucurie enormă. În sfârşit din nou acasă, lângă cireşul lui. A luat florile în palmă şi le-a strivit. Bucăţi din rochia de mireasă a Ei. Le-a dus cu palmele împreunate către nări, le –a mirosit şi le-a dat drumul să se răsfire către pământ.  A încercat uşa de la casă, era deschisă, a intrat încălţat, s-a aşezat pe patul de nuc. Şi-a ridicat privirea în sus către fotografia lor miri. Era încă la locul ei, neatinsă.           

Au început să îşi povestească tăcerile, au plâns împreună …El s-a ridicat, s-a aşezat pe prispă de lut proaspăt a casei, s-a întins  cu faţă către soare…Lacrimile îi curgeau de pe obraz pe lutul gălbui. Îl înmuiau şi se scurgea încet către pământul negru din curte. Pe florile de cireş străluceau în soare picuri de lacrimi……

povestea lui anis

       O rază de soare subţire ca o lamă, întîrziată şi de culoare aurie, tăie, pentru cîteva momente,  in două, camera mare  cu tavane înalte şi se reflectă scurt intr-o bucată de oglindă prafuită. Tocmai atunci a intrat in casă si Anis  Abu Omar, iar lumina aceea roşie şi dezastrul din casa sa l-au şocat. Oglinda era una cu ramă albă, sculptată, culoare pe care o avea de fapt toată mobila acelui dormitor, acum ingălbenită de vreme şi de praful de moloz. Ayshe, prima soţie, îşi dorise ca toată mobila să fie albă. Un alb imaculat . Oglinda  era asezată deasupra unui dulap pentru depozitare. Pe dulap, zăceau in dezordine cîteva cărţi de literatură şi un ceainic din alamă, primit in dar la nunta lor. L-au folosit să facă ceai pînă in ziua aceea, cînd ea a plecat la îngeri. Trecuseră aproape patruzeci de ani de căsătorie, de bucurie şi iubire. Din ziua aceea el nu mai făcuse ceai la el, singur fiind. Ea îi dăruise cinci copii, din cei opt copii cîţi avea de toţi, adică incă trei cu cea de a doua sotie din Hama. Mulţumire lui Alah pentru bunavoinţă şi binecuvîntare !

     In colţ, după soba aia metalică cu burlan înalt, se mai afla încă la locul lui patuţul pentru copii mici. Aşa a fost mobila, cu patuţ pentru copil. L-au păstrat pentru nepoţii pe care îi vor avea de la copii. În mijlocul incăperii patul mare, matrimonial, acoperit cu un pled gri, aşezat in grabă doar de el la plecare, peste cearşaful alb cu albastru,  atunci cînd cu greu s-a hotărît să părăsească casa şi oraşul in urma bombardamentelor neiertătoare. Toată viaţa şi-a dorit ca lucrurile să fie aşezate in ordine. Nu a vrut să plece nici  atunci, cînd vedea cu ochii lui că bombardamentele in jur făcuseră ravagii. Însă cei doi copii mai mari, Rabah si Hussam au insistat să părăsească casa şi oraşul pentru a-şi salva viaţa. Cele două noptiere mari, imense, acum nu mai erau la locul lor, aruncate prin dormitor, una intr- o parte către sobă, alta in celalalt colţ catre un samavoar, lînga care se afla o bucată imensă de beton ruptă, probabil,  din structura unuia dintre stîlpii dintre cele  trei  ferestere mari, luminoase. O alta bucată de beton se afla  chiar pe noptieră. Acolo unde era aşezată înainte veioza la lumina căreia citea inainte de culcare. Geamurile erau sparte, doar la ferestra din mijloc se vedea un rest de perdea zdrenţuită care atîrnă ostentativ. Pentru că era prea multă lumină şi căldură în  zilele de vară montase jaluzele din lemn alb la ferestra din dreapta, Acum erau smulse si aruncate, una dintre ele zăcea intr-o parte, atirnată fără rost. Pe duşumeaua de lemn se găsea numai moloz si un praf fin, care strălucea uneori in lumina rece a soarelui de după-amiază. Patul fusese mişcat de la locul lui, tăblia albă, frumos sculptată, acoperea acum un sfert  din pat, smulsă de la locul ei. Pe unul din fotoliile mobilei, cu cotiere şi spătar frumos filigranate, cîinele vecinilor, care îl recunoscuse cînd s-a întors, se cuibărise. Cu blana neagră, stătea cu capul adus intre picioarele din faţă, umil. Nu mai avea pe nimeni. Îşi căuta un stăpîn.

      Îsi aduse aminte de patefonul cu manivelă, lăsat moştenire de tatăl lui, Mohammed Omar. Îl caută cu infrigurare, cu teamă chiar, ca nu îl va mai găsi nici pe acesta. Aşa cum nu mai găsise nici o parte din maşinile americane de colecţie din strada.  Mai rămăsese doar cu vreo treisprezece maşini  din treizecişicinci. Unele au fost furate, altele distruse in timpul bombardamentelor. Deschise nerăbdator uşile comodei albe, zări cutia neagră mare, cîtă bucurie! Era la locul lui. Îl scoase de acolo şi îl aşeză pe scăunelul cu picioare metalice, negre, frumos curbate, lucrat manual de bunicul său, pe care îl păstrase amintire şi pe care îşi aşeza seara hainele. Acum să caute şi discul acela cu melodia preferată,  a lui Mohamed Dia al-Din. Era la locul lui , alături de celelalte discuri cu muzică clasică, cumpărate şi păstrate încă de pe vremea studenţiei la medicină in Zaragoza, Spania sau din Italia cît a fost traducător la Torino pentru Fiat. Răsuci de cateva ori de manivelă. Aşeză uşor discul de vinil negru cu eticheta roşie la mijloc,  in locaşul lui, cu atenţie, ţinîndu-l cu amîndouă mîinile doar de margini, intre palme. Ca pe un trofeu.

        Căută emotionat, cu mîinile tremurînde, in buzunarul jachetei pipa şi tutunul pentru pipă.  Pe jacheta verde închis pe care o purta se vedeau urme de praf. Probabil că in  timp ce se mişca prin cameră, atinsese citeva  lucruri prafuite şi acum pe mînecile ei se vedeau numai pete alb-gri. Îşi potrivi tutunul in pipă, meticulos, cu mîinile mai întîi, apoi îl indesă cu linguriţa aceea specială. Părea că acum toate lucrurile sunt la locul lor. Că este ordine şi poate porni liniştit patefonul . Se aşeză pe pat, după ce dădu cu grijă deoparte pledul gri, discul incepu să se mişte, se auzeau primele acorduri . Trase din pipă cu sete, norul de fum se ridică în incăperea inaltă, pînă sus. Îşi trecu degetele mainii stîngi peste mustaţa si barba albă. În măna dreaptă ţinea pipa cu acelaşi  aer distins de om de afaceri.  Din patefon se auzea vocea cîntareţului şi versurile cintecului se revărsau peste toate acele lucruri care nu mai erau la locul lor, pînă peste grămezile de moloz şi sticlă din stradă. Se auzeau cuvintele cîntecului:

“Yumkinuk taedhibuna , yumkinuk qutil waldiyna ,

 walakun la yumkinuk taghyir ma fi qulubina”

“Ne puteți tortura, ne puteți ucide părinții,

dar nu puteți schimba ce e în inima noastră”

        Niciodată  nu ar fi crezut că se poate intîmpla asta. După cincizeci de ani să aibă sufletul cutremurat  de aceeasi  cruntă luptă între oameni, trăise zilele războiului civil inainte de a pleca student, dar acum era mult mai dramatic decît şi-ar fi inchipuit. Istoria se repetă, îşi spuse pentru sine, ciclic, işi are regulile ei ascunse pe care din păcate noi oamenii doar incercăm să le ghicim, să le intuim. Numai că uneori se repetă cu mai multa inversunare , în timp ce noi încercam să fugim, să găsim un „escape” din faţa răului, dacă am putea şi am vrea. Nu poţi fugi însă din faţa raului şi a realităţii imediate tot timpul.  A trebuit sa inveţe asta după atîta amar de vreme. Pentru că nu mai eşti tînar mereu, pentru că vrei să trăieşti în casa ta, să ai grijă de afacerea ta cu cosmetice, să te bucuri de colecţia de maşini vechi americane pe care in viitor vrei să o împarţi băieţilor si fetelor tale, cîte două  maşini pentru fiecare băiat şi cîte una pentru fiecare fată.

Absent parcă, auzi din nou cuvintele cîntecului şi in memorie îi reveni imagini, ca intr-un lung şir de flash-uri subliminale.

Cu faţa arsă de soarele torid al verii, tuns scurt si îmbrăcat doar cu un tricou si un pantalon pînă la genunchi,  Anis alerga şi se juca mai toată ziua pe străzile vechi ale Alepului, împreună cu  ceata de copii a cartierului de Est, Al Shaar, unde şi locuia. De multe ori alergau după maşinile americane care apăruseră şi se inmulţiseră in oraş. Cel mai mult îi plăcea Buick-ul acela alb imaculat. Cît de frumoasă şi extravagantă era linia  lui, simplă dar puternică. Visa ca atunci cînd va fi pe picioarele lui să işi cumpere o maşină la fel de frumoasă, dacă nu chiar şi mai mult de atît. Uneori făceau doar mici pauze a jocurilor copilareşti doar ca să meargă, cu toţii,  la fabrica vopsele pentru stofe a tatălui său, să ceară apă de băut, iar de cele mai multe ori strigau in cor că vor Sharab Al-Na-na, băutura răcoritoare cu arhicunoscuta aromă de mentă. Un deliciu, după o porţie de  prăjitură Esh El Saraya, oferită pe un platou de argint de către mama sa, Fathia.

Pe străzile pietruite ale Alepului un Pontiac roşu mac, se deplasa cu viteză, stîrnind in urmă o dîră de praf, cu care se amesteca gloata de copii din urma lui ce alergau pînă la epuizare. Anis era in al nouălea cer, nu poate uita aceasta zi in care tatăl său, Abu Omar, îi dăruise un autoturism. Era prima lui maşină. Nu era Buick, nu era alb, dar era tot ce îşi putea dori mai mult in acel moment de la viaţă. Din acest moment pasiunea lui pentru maşinile americane a rămas sacră. Era o credinţă pe care nu o putea abandona, aşa cum nu putea să abandoneze credinţa in Mohamed.

Anis se trezi dintr-odată din starea de scurtă visare, pe discul de vinil negru se terminase şi ultima melodie, acesta incă se mai rotea in gol cu acul hîrşîind pe liniile nescrise. Trase din nou din pipă, se ridică şi se uită afară pe geam şi işi promise că nu mai pleacă niciodata: „E casa mea!” , striga către trecători.

 

Photography by Joseph Eid