joi, 20 august 2015

A'live sau cum am invatat eu rock pe malul lacului Bicaz


Nimic nu este intamplator pe lumea asta!....Absolut nimic. Intamplarile noastre sunt ale noastre, numai ale noastre. Ele sunt pastrate in sertarul secret al memoriei Universale si de acolo, probabil ca programat,  noi ne intalnim cu ele.
Mi-am amanat vacanta cu o saptamana. Probabil ca sa intalnesc trupa A'live la repetitii pe malul lacului Bicaz. Cu o saptamana mai devreme daca as fi venit , cum programasem initial, nu i-as fi intalnit. Cu siguranta.
I-am intalnit intr-o dupa amiaza ploioasa. De luni. Urat de doua ori..Ca era luni , si ca ploua..
Asta a fost primul " touch ". Bucuresteni, mi-am zis, cunoscuta fiindu-mi reticenta pentru cei de pe malul Dambovitei..
Cu prietenul Dan Turlica, proprietar de Pensiune in Ceahlau, Pensiunea Total ( ah ce nume a ales!)  a a doua zi , marti seara , am fost sa vedem ce si cum pe malul Bicazului. Invitati de bucurestenii cu "Patrol" , corturi de 24 metri patrati, neveste frumoase, copii asisderea..!
Foc de lemne, corturi, amenajare ca de spectacol, generator mai mare decat centrala de pe Bicaz, muzica de calitate, sunet maxim, voci si interpretari la chitara de am ramas si eu si prietenul meu cu gura cascata. Baieti subtiri, atmosfera de studentie, alunecata din Durau pe malul lacului Bicaz ...
Poveste spusa de Robert Vasilian, pe vremea comunistilor, ca sa vii la Durau, statiune studenteasca prin exclenta , vorbea cu maica-sa sa isi puna pilele in functie, sa prinda si el un loc..!
Acum nu mai e nevoie..Are loc asigurat!
















sâmbătă, 11 aprilie 2015

flori de cires


Parintilor mei

Nici in ruptul capului nu trebuia sa faca asta…Casa parinteasca nu se vinde. Stia asta si totusi…
Ajunsese batran …Ramas de cativa  ani buni  fara jumatatea lui, isi ducea singuratatea…doar cu el. Casa si gradina din jurul ei  ii mai aduceau bucurie. Casa  pe care o facuse cu mainile lor, El si Ea , la inceputuri, in cativa ani buni de munca,  de constrangeri, de nesomn si grija. Caramida, lemn, tigla pentru acoperis. Pentru locul lor de cateva ore de somn  si  vise. De speranta. De crescut copii. Mai multi, nu unul…
Nu  mai e singur, insa ... Asta din ziua aceea cand si-a dat seama ca poate vorbi cu Ea… Acum  intra in casa smerit. Isi lasa incaltarile la usa, isi scutura hainele, de-abia dupa aceea calca cu pasi usori pe presurile curate  tesute de Ea, in tinerete. La razboi de tesut. Iarna, cand  noptile sunt lungi. El, obosit, se culca si adormea in incaperea calda, copii la fel. Numai Ea ramane sa arunce cu suveica dintr-o parte intr-alta, ca intr-un joc. La anumite intervale ritmate, ca intr-un cantec, se auzea zgomotul greu al razboiului cum trage sa  bata tesatura noua. Care se ivea centimetru cu centimetru. Un miracol. Ea la razboiul de tesut, sub acoperisul nou, si Luna mare cat roata carului pe cer,  deasupra. El si copii dormind linistiti…Ea, doar o umbra.
Intra in camera cu miros de gutui, se aseaza usor pe marginea patului. Isi ridica apoi incet privirea si se uita la fotografia veche de deasupra patului din camera de curat. Tablou mare inramat, la un fotograf din targul din apropiere, cu El si Ea miri.Cu contururile fetei creionate cu creion. Patul, cu tablii mari si intarsii din lemn de nuc.Mostenire de la bunicii Ei. O avere.
Stau de vorba ….El ii povesteste despre toate, despre cat de greu ii este singur, despre cum copii ii spun sa vanda casa si sa il ia la ei …Sa stea pe rand la fiecare din ei, cate o luna.Trei copii, un an, patru anotimpuri..Hmmm..!! Nu prea se potriveste. Nu vrea sa isi paraseasca casa. Le-a spus mereu copiilor ca sa aiba grija, casa parinteasca nu se vinde . Alteori  nu isi vorbesc. Doar tac si isi asculta tacerea  unu altuia …Dupa ani buni de trait impreuna reusisera sa se inteleaga  fara cuvinte. Doar din rezonanta tacerilor si privirilor. O semantica a gandurilor, o unda joasa imperceptibila .Amandoi observasera asta,  nu isi spuneau, dar era evident acest lucru pentru fiecare dintre ei…
El intra in camera lor  mai ales cand simte ca ii este  greu. E ca si cum si-ar incarca din nou sufletul cu viata. Zilele trec mai usor, dupa aceea. Doarme mai bine si e linistit. Apoi…iarasi zilele se ingreuneaza, din ce in ce mai mult, il apasa. El iarasi trebuie sa se intoarca sa vorbeasca cu Ea. Vine ca la o biserica de Duminica, cerand iertare si impacare. Cu El, Ea  si Dumnezeu.
Primavara iese in gradina si incepe sa lucreze. Cate putin, se odihneste la prinz. Dupa amiaza se apuca iar si roboteste pana seara tarziu. Se bucura de fiecare mugur si floare rasarita, le stie pe de rost.
Cel mai mult ii place cand infloreste ciresul ala din colt. E alb tot.Parca e Ea cand era mireasa. Ce frumoasa a fost…!!
Acum e aici…La unul din copii. Departe de casa instrainata cu tot ce era in ea, pe un pumn de bani. Impartiti  intre cei trei frati. Cu datoria de a avea grija de el, fiecare pe rand cate o luna, prin rotatie…
Nu mai are casa, nu mai are fotografia cu Ei miri, patul unde sa se aseze macar un minut sa poata plange impreuna. Pentru greseala imensa pe care a facut-o ca a fost de acord sa vanda. Si sa plece.E drept, si boala il cam pusese la pamant. Nu prea avea scapare…
Dar acum, parca se inzdravenise…Ce-ar fi sa ..?? Sa ce …? isi zice, si mintea i se tulbura. Ii revin in memorie imaginile de acasa. De la casa facuta cu mainile lor, cu gradina si ciresul inflorit si roada lui bogata din iulie. Nu a mai dormit de doua luni de cand l-au luat de acasa si l-au adus aici, departe. Mereu face planul de evadare…Sa se faca vreme buna, sa vina primavara  si o intinde. Unde ? Ca acolo sunt alti oameni acum, straini, il vor da afara, daca il dau afara , el ce face? Unde se va duce? Pe drumuri la varsta lui?!…Dar daca sunt oameni buni si il vor lasa sa stea acolo, langa ciresul lui, sa-i faca o coliba si sa ramana acolo?!... Pana moare. Le-ar fi recunoscutor. I-ar spune lui sfantu Petru in Rai, cand ajunge, ce oameni buni l-au primit si au avut grija de el.
Cand a rasarit soarele deja facuse un sfert de drum….Plecase de cu zori…Pentru ca avea treaba! S-a ridicat pe dealul deasupra targului unde isi vanduse vinul, tuica si vitele in tinerete ca sa isi ridice casa. Ajuns sus pe coama s-a oprit. In zare se vedeau dealurile de deasupra satului lui. Acolo unde era casa lui. Se bucura ca un copil si radea. Radea pentru ca  a scapat. Ce aproape era ..In cateva ceasuri ajungea acasa. Se uita in vale catre targ, se uita in zare catre dealuri. Sa nu eziti isi spunea, sa nu te razgandesti pentru ca …Nu se uita nici in stanga, nici in dreapta, sa nu il vada cineva si sa il duca inapoi. O energie imensa ii inundase corpul si mergea din ce in ce mai repede..Ii iesise camasa  din pantaloni, braul i sa tara pe drumul de pamant, prafuit..Dar nu mai conta! Acasa e acasa si acusica  o sa ajunga…
A sarutat pamantul in tarina, a coborat poteca de pe langa gradina, a intrat in curte, nu era nimeni acasa…A mers direct  la ciresul inflorit .Era alb tot .. Il cuprinse o bucurie enorma. In sfarsit din nou acasa, langa ciresul lui. A luat florile in palma si le-a strivit. Bucati din rochia de mireasa a Ei. Le-a dus cu palmele impreunate catre nari, le –a mirosit si le-a dat drumul sa se rasfire catre pamant.  A incercat usa de la casa, era deschisa, a intrat incaltat, s-a asezat pe patul de nuc. Si-a ridicat privirea in sus catre fotografia lor miri. Era inca la locul ei, neatinsa. Au inceput sa isi povesteasca tacerile, au plans impreuna …El s-a ridicat, s-a asezat pe prispa de lut proaspat a casei, s-a intins  cu fata catre soare…Lacrimile ii curgeau de pe obraz pe lutul galbui. Il inmuiau si se scurgea incet catre pamantul negru din curte. Pe florile de cires straluceau in soare picuri de lacrimi…




luni, 9 februarie 2015

klaus iohannis, paletele de tego si fotografiile cu dslr

       FedCup mi-a amintit de copilaria mea, cum altfel decat frumoasa, traita Acasa....Mi-a amintit de meciurile de tenis pentru Cupa Davis vazute alb negru  la Venus 4 cu selector rotativ, cand monstri sacri precum Nastase si Tiriac, se luptau cu Stan Smith sau Jan Kodesh..si de multe ori primii castigau...
          Apoi, ca actionati de un resort ieseam in fuga pe Vale si trasam imediat terenul, cu un bat pe nisipul lutos, trageam la sorti, si da-i bataie cu, nici acum nu stiu cine le-a importat, palete de"tego" croite in atelierul unchiului Sandu de la intrarea in sat...Se facea liniste, mai liniste decat acum, la meciul dintre Simona si Muguruza, se auzea numai sunetul sec al fibrei de tego in" mingia" tocita, fara puf pe ea, poc ,poc sacadat, pana se auzea "afara!!!"sau strigatul sincer de bucurie al castigatorului unei mingi de "ghem" ..
         Ne asezam pe fundul terenului, veneam la fileu cu viteza, aplicam tehnici din memoria jocului de la TV, fiecare eram o vedeta, mimam pe monstri sacri, mai faceam cate un review la cate un "out", deplasandu-ne pana la margine si analizand unde a cazut "mingia" la ultimul serviciu .. organizam cupe care nu erau altceva, decat niste biete poleieli de la pachete de tigari agatate de fileu, numai la cupe jucam cu fileu, in rest 'o ardeam' natur fara fileu ...frumos dom'le !
         Adormeam seara dus ....visam ca ii bat pe astia a lui tante Ioana si sigur ca Dumnezeu m-a facut un geniu mai mare decat Nastase si ca voi fi mare, mare tenismen..!
         FedCup mi-a adus aminte de toate astea in detaliu...Am retrait cateva secunde ca intr-un vertij tot, tot...
         Am cantat imnul alaturi de Iohannis si alte cateva sute de romani, inainte de meci, mandru ca sunt roman, mandru ca pot vedea si simti un meci live, cum n-am trait .....
         As fi vrut sa fac cateva fotografii dar nesansa a fost de partea mea, ca deh, asa e in tenis...
         In prima zi am carat  aparatul dslr dupa mine dar controlul si zelul garzilor a fost mai sever decat plecarea la aselenizarea unei rachete asa ca am facut cale intoarsa si l-am ascuns in masina ..
         A doua zi nu l-am mai luat avand experienta ca si orice sticla de apa trebuie aruncata pentru ca este o bomba ...Surpriza, pentru  ca toata lumea avea aparate foto, cu obiective si mai si, si nu mai era nici o problema ..Tipic romanesc, dar lasa ca nu am venit sa fotografiem ci am venit sa vedem fetele cum castiga, m-am consolat ....Am cantat, am sustinut echipa, am urlat, am suferit ca pierd la dublu , cand un sfert de sala a plecat, imi pierdusem speranta, mi- era ciuda pe klaus iohannis ca nici fotografii nu am facut, ca la tara acolo la mine eram regi, pentru ca  puteam sa fac cate poze voiam daca as fi avut cu ce, paletele de tego erau cele mai bune rachete si smena cel mai bun aparat foto ..!!!!