masa din sufragerie

     Într-un târziu Maria s-a hotărît  să își ia acea zi liberă de la serviciu și să rezolve provocarea, cum se spunea mai nou acum in limbajul corporatiștilor, la care lucra de câțiva ani buni. Știa că orice amânare nu ar fi făcut decît să lungească boala și ar fi adus necazuri și mai mari. Așa ca a făcut cerere de liber, a semnat-o la șefi și a bifat primul pas in programul pe care îl gândise.

          Pasul următor  era sa il anunțe pe Petru, soțul ei. Așa că joi seara, în timpul cinei, la care el întârziase, așa cum făcea mereu de ceva timp, după ce au discutat câteva subiecte banale, l-a anunțat pe un ton neutru – Mâine să lași mașina acasă pentru ca m-a anunțat sora mea că mama e bolnavă, vreau să merg să o văd … Mi-am luat o zi liberă, voi pleca în jur de nouă, o să mă întorc pe seară, la șapte-opt, e lumină incă afară, stai fără grijă, o oră de condus nu este mare lucru.

        Petru a acceptat, în sinea lui nu ar fi vrut să îi mașina, planul lui pentru ziua urmatoare era altul, dar nu avea ce să facă. Se putea face un alt plan, nu era o problema.

Era vorba despre mama ei, nu se  discuta,  mai ales că atunci când au trebuit să ia pe fratele lui să îl infieze, aceasta a fost cea care a susținut cauza, pentru că  Maria se opusese de la bun început și a trebuit  să treacă o perioadă lungă de timp in care ea să se acomodeze cu ideea  că il va crește pe cumnatul ei ca pe propriul copil.

          Povestea era cam așa, tatăl lui Petru, cunoscut ca mare crai, l-a rugat înainte de moarte, să îi promită că va avea grijă să  îl crească pe fiul lui nelegitim făcut cu una tinerică, frumusică foc, însă fără minte. Ba chiar l-a rugat să il infieze, știut fiind că cei doi nu puteau avea copii, după ce  cheltuiseră o avere să aibă un moștenitor. Pentru că a promis, Petru  așa a și făcut dupa moartea fulgerătoare a bătrânului , a mers și vorbit cu tânara fată, i-a explicat dorința de pe patul de moarte a bătrînului, au întocmit formele legale, așa că cei doi frați după tată au ajuns tată și fiu. Nu încape îndoială că tânăra  chiar se bucura că a scăpat si a devenit din nou liberă, fără responsabilități . Putea fi un nou început, poate mai bun, după ce ratase cu bătrânul căruia îi voia averea de fapt, dar moartea subită a acestuia îi stricase planurile.

        A doua zi, s-au trezit amândoi dis-de–dimineață.

La cafea, împreună, au discutat despre câteva mărunțișuri, așa cum făceau de cincisprezece ani, ce repede au trecut!,  o rutină zilnică,  uite însă că amândoi împlineau patruzeci de ani anul acesta…Petru a plecat grăbit la serviciu, îl lua un coleg cu mașina, nu voia să întîrzie, avea responsabilitate acum, era șef peste  autobaza aia, o gramadă de șoferi, o adunătură, proverbială fiind și seriozitatea lor.      

       Maria  a rămas singură în casă. o năpădiseră gândurile, o emoție puternică o cuprinse, - Și dacă este adevarat?! Ea ce o să facă? Cum va trece peste acest moment? Va avea puterea să treacă? Se gândi și la copilul pe care îl crescuse și care se atașase de ea mai mult decât de tatăl-frate, copil  pe care acum îl iubea enorm. Ar fi fost o greșeală să nu il accepte. S-a bucurat un moment, s-a inveselit si luminat la față. Perechea aia de guguștiuci au apărut la geam la bucătărie și se tot jucau, giugiuleau cu  tandrețe, ei îi inflori un zâmbet in colțul gurii și începu să se pregătească. Așa cum planuise!

          S-a urcat in mașină și a plecat, a dus-o în curte la cea mai buna prietenă. A parcat-o la umbra unui nuc mare . A incuiat mașina și apoi poarta, îi dăduse o dublură de la chei, cu o zi înainte. A trebuit să mearga pe jos, pâna la stația de taxi. S-a urcat grabită in mașină, i-a indicat șoferului adresa de acasă. L-a rugat să o ducă pâna în fața scării de bloc, plătea suplimentar, știind că mulți taximetriști refuzau, accesul la străduța unde locuiau fiind foarte întortocheat.

      A urcat scara până la etajul unu și cu mâna tremurândă a scos cheile din geantă. De-abia își putea stăpâni emoțiile. A deschis ușa și a intrat în apartament. Nimeni….. A privit la ceasul din perete era aproape ora unsprezece. Uite că nu este adevărat, oamenii aceia care i-au spus ce i-au spus poate că le-a vrut de fapt răul. S-a așezat in fotoliul din sufragerie, o dulce mulțumire o cuprinse. A deschis televizorul pe un post cu filme, a dat sonorul aproape de minim . Se uita la televizor, mereu gândul îi fugea in altă parte, apoi revenea, își făcea curaj singură.

      A tras unul din cele șase scaune așezate împrejurul mesei  din sufragerie, pe cel care era singur, în capul mesei. A ridicat sus de vreo câteva ori  fața de masă grea, cu canafi, care venea mereu înapoi fiind făcută dintr-un material gros și catifelat, cu culori închise de albastru și maro, presarate cu galben,  cu un desen floral,  era primită  cadou de la nașii lor, cam demodată acum.S-a așezat în genunchi, a intrat nu atât de usor sub masă, se mai ingrășase între timp, s-a ghemuit, dar a încăput, asta era bine. A tras scaunul, agățându-l de picioarele din față, apoi și fața de masă a coborât-o jos, pe scaun. Intact, la fel ca înainte. Proba functioneaza.  A ieșit , s-a așezat  din nou in fotoliu, a închis televizorul, ce prostie!, nu trebuia să îl deschidă.

A pregatit din nou scaunul si fața de masă. Le-a tras și așezat. Era îmbujorată, frumoasă și puternică. Trebuia doar să aștepte.   

Să fi trecut vreo două ore pâna când  aude zgomote la ușă, vocea lui Petru și o femeie tânără chicotind. Țâșnește imediat sub masă, trage scaunul  și fața de masă cum făcuse la repetiție, gata sunt la locul lor, cei doi nu au avut cum să  observe sau să audă, au intrat la bucătărie prima dată, se miscase repede, repetase de o sută de ori în zilele dinainte, nu luase in serios la început, a crezut că e lumea rea, dar apoi îi spuseseră prea mulți, nu iese fum fără foc, așa că voia să se convingă cu ochii ei. Cam intuneric acolo sub masă. Aproape că își ținea respirația, să nu o simtă. Cei doi chicoteau la bucătărie. Ea incerca să ghicească ce fac. Aha acum mănâncă, acum beau, acum râd cu poftă…Timpul se oprise. Maria aștepta momentul să iasă…

Aha, acum au plecat la dormitor, la duș, se aud cuvintele de dragoste a lui Petru, și ea languroasă  – Iubi, fii cuminte,  mai târziu, nu acum…ți-am spus să ai răbdare..!

Maria nu a mai rezistat și a ieșit cu masa în cap aproape…S-a darâmat totul in sufragerie și în mintea ei de femeie cuminte și iubitoare. În dormitor au început țipetele, iubăreții luați prin surpindere nu ințelegeau ce se intâmplă, -Iubi ce se întămplă, e cutremur?? …, Maria urlând cu toată puterea s-a năpustit asupra curvei, direct de păr a agățat-o, Petru i-a spus să se liniștească, curva țipa și ea să o scape, pâna la urmă, in șir indian au coborât treptele scărilor in fugă, întăi curva, care era  încă în  chiloți si  un neglije rosu , dantelat, Petru din urmă speriat de moarte, și Maria care venea amenințând … Urmărirea s-a terminat undeva în bulevard, unde dă straduța mică.

Curva a luat un taxi si dusă a fost, Petru a dormit vreo lună pe la sora sa, încercând  să recâstige familia, nicidecum dragostea Mariei, care nu  a putut să îl mai ierte.

      La vreo doi ani după aceea, Petru  a mers la emisiunea Din dragoste, a venit caravana acasă pe străduța îngustă…. el i-a cerut iertare Mariei in fața a mii de români…Degeaba, locuiesc împreună dar nimic nu mai este ca la început.

casatoria de nisip

       Pentru prima dată in Delta Dunarii, la rudele sotiei, la Crișan. Ducu, sotia mea, este un amestec etnic pe care nu il poți întelege decât dacă știi istorie. Mama ei este născută  la Sfîntu Gheorghe,  rod al iubirii dintre o  frumoasă rusoaică din Ucraina, cu pomeții obrajilor ridicați si un contur desăvîrsit al feții, încă  se vedea și la bătrânețe ce femeie frumoasă a fost, a cărei arbore genealogic duce pâna departe in Rusia, si tatăl, a cărui rădăcini nu prea le știe nimeni, s-a trezit acolo în Deltă, un om înalt, uscat, cu mâini mari, noduroase, însă cu niste ochi frumoși albaștri, foarte priceput in ale pescuitului.

            Nefiresc este că  tatăl  sotiei mele este oltean, din Ocnele Mari, a făcut comerț în perioada interbelică, se deplasa împreună cu tatăl său cu căruța  între Râmnicu Vîlcea si Sibiu, ducea porumb  de la șes la munte, aducea cartofi din Ardeal la șes. Un fel de troc cu profit la ambele capete.

        Cum de a ajuns acesta să se căsătorească cu o dobrogeancă, a rămas pentru mine mult timp un mister. L-am aflat târziu, din întamplare. A fost dus obligat  să taie stuf in Deltă pentru vreo doi ani, după ce i-au gasit în podul casei ascunși, la Stabilizare,  saci de bani, un munte de bani. Nu au mai fost buni de nimic, însă tot a fost considerat  chiabur, dușman al poporului.

        In arșița din Deltă, s-a îndragostit de Ea, și cum a scăpat de la inchisoare, s-a si însurat, să fie sigur ca nu i-o fură altul, pentru că era frumoasă, subtire, inaltă, cu niste ochi verzi-albaștri nemaîntâlniți.

           

              Dupa apoape o zi de mers cu vaporul, am ajuns la Crișan la apus, am coborât pe ponton cu  mare greutate, mulți oameni, o aglomerație pestriță, cu multe sacoșe, bagaje de toate felurile, un amalgam de culori, vârste, etnii si mirosuri. Doar soarele sângeriu, in depărtare, o pată peste linia orizontului, îmi amintea că păsesc pe un tărâm nou ce trebuie explorat.

          Ne-au așteptat la vapor unchiul Vanea, cu o copilă de vreo zece ani, nu mai mult, nepoata lui .

-          Ce faci Nicolae ? Nu te-am mai văzut de o caruță de ani… Asta

este fata aia mai mică ? Aha, da, mi-aduc aminte  că îi spuneam Prințesa, era tare mofturoasă si simandicoasă.

-           Da, raspunde, Nicolae, socrul meu. Ai dreptate. Iar asta este soțul,adica eu  și copilul lor.

Ajungem acasă la unchiul Vanea si bucuria revederii cu toată familia

soția si copii,  continuă până noaptea târziu, stropită bineînțeles cu tărie, pește gătit in vreo șapte feluri, marinat, scordolea cu pește  uscat pe sârmă la vânt, afumat, proaspăt in ciorbă, prăjit in ulei sau pe plită, și la urmă bere, de mi-am zis, dacă mâine dimineață mă trezesc și mă ridic din pat este mare minune ..

        Peste noapte insă, berea mi-a adus aminte că trebuie sa fac o vizită afară din casă. Am pășit pe întuneric, să nu deranjez, noroc de o lună mare, cât roata carului, bâjbâind în semiîntuneric clanțele ușilor, deschid ușa de la intrare, spre nenorocul meu, Lisa, cățeaua cea rea a unchiului Vanea, dormea întinsă pe prag. Închid cu viteză ușa și mă întorc în pat. Acum ce fac? Cum voi ieși afară ? Până dimineață mai sunt câteva ore bune. Găsesc o soluție neortodoxă, iartă-mă nea Vanea, că nu ți-am spus, dar m-am urcat pe fereastră, m-am ținut de drugii de fier și a fost prima și ultima dată in viață când m-am ușurat de la o fereastră. Am dormit, dus, pâna a doua zi, când am crezut că unul sparge lemne direct in țeasta mea…Unchiul Vanea nu avea nimic, ba ,mai mult, mi-a spus sa mă grăbesc pentru că vom pleca la Caraorman cu barca, întrebandu-mă dacă nu vreau o tărie să mă dreg. Fereasca-mă Dumnezeu dacă mai voiam să văd zare de băutură decât apă.

        În barcă am încăput toată familia, a tras nea Vanea de sfoară de vreo trei ori, a pornit să duduie un motor pe benzină. Ne- a așezat pe fiecare la locul nostru, ca să echilibrăm barca, nu cumva sa o răsturnam, și apoi cu toata viteza înainte catre Caraorman.

        Peisaje frumoase se derulau în fața ochilor, îmi spuneam cum de am ratat acest feeric loc, ne-am promis că odată la doi ani vom veni aici. Un tărâm albastru verzui se deschidea intre cele două maluri, o briză ușoară adia si ne bucura în dogoarea soarelui neiertător.

        Ajunși la debarcader am lăsat barca legată de un stâlp de lemn. Am  strâns niște fructe dintr-o grădină aflată în apropiere, pe care le-am pus direct într-un căruț pe care l-am tras până la debarcader cu mâinile, de mi-a ieșit toata berea, chiar si sufletul.

        Unchiul Vanea spune ca trebuie să meargă la niște  prieteni, hotărâm ca doar eu să îi insoțesc pe el si Paisia, soția lui.

        O poartă mare, nouă de după care se zăreste o casă mare, gospodarească.  Batem la poartă, iese un batrânel rotofei, mic de statură, cu o ceafă groasă, trezit din somnul de dupa amiază. Se miscă sprinten să ne deschidă. Din urma strigă la nevastă-sa să iasă din casă si sa aducă ceva de–ale gurii. Dispar amândoi, după ce ne așează la o masă mare, la umbra unui dud imens, mai vechi decât bătrânelul , cred eu. Nea Vanea imi explică că pe bătrân îl cheamă Alioșa și e tare de treabă.

         Apare nevasta-sa prima, cu un platou mare pe care a așezat in grabă brânză de oi, ceapă si niște rosii. Alioșa vine  si el, bucuros, ținând intr-o mână o sticlă mare de vin,  de doi litri, aburindă, cu nisip pe ea. O spală aruncând apă pe ea cu o cană albă luata dintr-o galeată aflată la îndemână.

-          Noroc si bine ati venit zice Alioșa, ridicând cu

repeziciune paharul în sus si grăbindu-se să dea noroc cu ceilalti, îi era  sete cum se vede, dupa somnul chinuit, pe căldura aceea dogoritoare.

-          Noroc , raspundem si noi si ciocnim dezorganizat, incrucișat, cum o

 fi, numai să ne astâmpărăm setea.

-          Poftiți, luați si brânză de oi, e proaspătă, numai îndulcită puțin în

sare..Dar poftiți si dumneavoastră, aveți curaj, de unde sunteți de loc? sunt întrebat.

-          Din Galați răspund , puțin timorat si ingrijorat  să nu fiu descoperit  că

nu spun adevărul…Mi-o taie nea Vanea, vizibil afectat, când nu ma așteptam, si zice;

-          Stă la Galați dar este moldovean dintr-un sat din Vaslui.

-          Da, așa este, raspund …Dar sunt de la treisprezece

ani la Galați, în fine,.. am încercat eu sa dreg busoicul..

          Toarnă iar o serie de vin alb, rece, un muscat cu aromă dulceagă..Și iarași ciocnim cu bucurie, râdem la toate glumele spuse de bătrânelul gazdă.

           Alioșa nu se lasă, și iarăși mă tachinează

-          Păi, eu nu prea cred ca ești moldovean, Vanea,

nici pe tine nu te cred, nu vezi ce frumos e si cât de frumos vorbește, moldovenii nu sunt așa …Eu, bucuros că sunt apreciat, mai beau un pahar de vin alb, rece .

       Dintr-odată,  Alioșa, pe care îl vazusem că ar vrea să spună ceva dar încă își pregătea vorbele, îmi zice;

-          Tinere, imi place de tine, ești chipes și isteț, noi

avem  o singură fată la București. Una singură. Dacă accepți sa te însori cu ea, ai două sute de oi din prima, un ARO , și vă ajut să vă luați și apartament în Tulcea, să fiți mai aproape..Ce zici?

        Nu zic nimic și rămân mut în fața lor, mă gândeam dacă sunt în vis sau realitate, ori că am băut prea mult,  nea Vanea și  nevastă-sa izbucnesc în hohote de râs, eu continui mai departe rolul,  Alioșa intreabă de ce râdem. Îi explică nea Vanea că sunt însurat și că la debarcader se afla soția si puștiul de nouă ani. Izbucnim in hohote de râs, Alioșa vizibil afectat de gafa comisă, mai toarnă un rând din muscatul dulceag…

         La despărțire, in poartă, imi strânge mâna tare, nu îmi dă drumul ceva timp și îmi șoptește;

        - Ce bine ar fi fost să nu fie adevărat !! Ce bine.!!...Apoi îmi sloboade, cu un gest rapid,  mâna din strânsoare.

                      

                          

jurnal de o zi

          O  zi amărîta începuta prost și terminată  ...frumos .

          După o zi de viteză, de mare viteză, în care am alergat de la un loc la altul, am incercat să rezolv cât mai multe probleme, mă intorc acasă liniștit,  , cu eterna geanta cu laptop atârnând într-o mână si cu cealalta mâna liberă, defilând pe lîngă corp, ca într-un film britanic când se schimbă garda la palat.
         Grabesc pașii sa ajung cât mai repede pe scara de la intrare , un copil de vreo unsprezece ani ( ce frumos e numarul asta!, unsprezece Elegii ale lui Nichita),  stă emoționat în fața scării și sună la prietenul lui, pustiulică ala simpatic de la patru, cu ochii mari negri, patrunzatori, cu parul drept tăiat.
         Copilul din fața scării are părul blond, ochi albaștri, și o pată albastră pe obrazul stâng, trasă așa ca o dungă, cu vopsea, nu prea lată,  scurtă , aproape pana la colțul gurii, pe obrazul stâng. E la modă sau nu, dar pare interesant și chiar mă uimesc să văd asta.
        Intru in casa scării , și odată cu mine si copilul blond, iar  peste câteva minute ies din nou, să scot câinele, Roco, in grădina din față pentru niște nevoi, absolut normale pentru un câine care stă zece ore singur în casă.
         Copilul blond e în compania lui puștiulică simpatic de la patru, prietenul lui.
         Întreb ce face, îmi răspunde că este ok, întreb de ce nu a raspuns cand a sunat prietenul lui,pune rușinat capul în pământ și zice : Am mințit că este un prieten la mine, dar nu era adevărat, asa mi-a venit mie, dar nu o să mai mint niciodată....Prietenii adevarați nu se mint niciodată!..