Am cumpărat acum vreo şase luni o ramă fotografică
atipică pentru mine. Un format mic, de „6x4” . L-am cumpărat doar pentru că
văzusem formatul neuzual, dar şi pentru faptul ca erau doar două bucăţi,
conştient ca s-ar putea să nu mai găsesc la următoarea mea vizită în
magazin. Una dintre ele era pe negru şi
alta pe argintiu. Am ales mult intre cele două. Pînă la urmă m-am hotărît la
cea neagră. O ramă frumoasă, curbată uşor,din metal, mi-am zis că merge să aşez
acolo pe cineva drag mie, de mare preţuire.
Însă atunci am cumpărat-o fără să ştiu ce anume fotografie voi înrăma in ea, ce persoană sau persoane dragi mie le voi privi şi mă vor privi zilnic de acolo, din bucăţica
aceea de timp.
Am aşezat-o prima dată pe birou, apoi am mutat-o pe
măsuţa mică. Iarăşi am adus-o pe birou, după vreo lună i-am schimbat locul in bibliotecă. Parcă nu se potrivea nicăieri,
parcă nu ştiam ce trebuie să fac cu ea… Avea înrămată o fotografie cu doi copii, doi kinderi, cum le
zic eu. Zîmbitori şi plini de viaţă, dar străini. Străini mie. Am lăsat-o aşa
pentru că mă gîndeam ca acolo voi aşeza fotografia viitorilor nepoţi. Pe care
deocamdată nu îi avem. Dar cei doi străini kinderi erau deja in proiecţia mea
mentală „ de-ai mei” , ca să zic aşa.
Fafanul, cum îi zicem noi apropiaţii, este copil si vine mereu pe la noi. El şi familia lui locuiesc la blocul din spatele blocului nostru. Vine să
bea apă, aleragă cu copiii şi mereu i se face sete. Îi dau apă să bea, îi spun totdeauna să bea încet
pentru că e rece şi să nu răcească. Îmi zîmbeste larg, apoi puţin şiret îmi
zice: „ Stai liniştit, că nu răcesc eu aşa uşor.” Şi o întinde iarăşi afară la
copii, alergînd .
Mai tîrziu vine să joace jocuri pe calculator. Iubeşte
asta . Ştie engleză foarte bine, invaţă de la desene animate . Îi pune Ducu să
mănînce, de multe ori chiar de două ori pe zi, pentru că atît de mult este
absorbit de jocurile acelea incît nu ştie că au trecut şase ore. Ne
zîmbeşte mereu. De multe ori
descoperim seara tîrziu că este incă in
cameră, in faţa calculatorului. Şi atunci
Ducu să îi spune : „ Ştefan
trebuie să mergi acasă, mami, că e tîrziu, şi te caută părinţii,după aceea stau
cu grijă!”. Asta deja cînd este zece seara, in serile de vară de vacanţă.
Îmi cere mereu cărţi împrumut. Am o bibliotecă cît
peretele. Îi plăce să ştie, să citească, să descopere. Îi dau cărţi şi mereu mi
le aduce înapoi, discut cu el după aceea despre carte, despre cum i s-a părut,
dacă i-a plăcut subiectul ori nu .
Ştefan ne zîmbeşte acum mereu de acolo din bibliotecă, de printre
cărţi.
Pentru că acum ştiu ce fotografie trebuie inrămată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu