povestea lui anis

       O rază de soare subţire ca o lamă, întîrziată şi de culoare aurie, tăie, pentru cîteva momente,  in două, camera mare  cu tavane înalte şi se reflectă scurt intr-o bucată de oglindă prafuită. Tocmai atunci a intrat in casă si Anis  Abu Omar, iar lumina aceea roşie şi dezastrul din casa sa l-au şocat. Oglinda era una cu ramă albă, sculptată, culoare pe care o avea de fapt toată mobila acelui dormitor, acum ingălbenită de vreme şi de praful de moloz. Ayshe, prima soţie, îşi dorise ca toată mobila să fie albă. Un alb imaculat . Oglinda  era asezată deasupra unui dulap pentru depozitare. Pe dulap, zăceau in dezordine cîteva cărţi de literatură şi un ceainic din alamă, primit in dar la nunta lor. L-au folosit să facă ceai pînă in ziua aceea, cînd ea a plecat la îngeri. Trecuseră aproape patruzeci de ani de căsătorie, de bucurie şi iubire. Din ziua aceea el nu mai făcuse ceai la el, singur fiind. Ea îi dăruise cinci copii, din cei opt copii cîţi avea de toţi, adică incă trei cu cea de a doua sotie din Hama. Mulţumire lui Alah pentru bunavoinţă şi binecuvîntare !

     In colţ, după soba aia metalică cu burlan înalt, se mai afla încă la locul lui patuţul pentru copii mici. Aşa a fost mobila, cu patuţ pentru copil. L-au păstrat pentru nepoţii pe care îi vor avea de la copii. În mijlocul incăperii patul mare, matrimonial, acoperit cu un pled gri, aşezat in grabă doar de el la plecare, peste cearşaful alb cu albastru,  atunci cînd cu greu s-a hotărît să părăsească casa şi oraşul in urma bombardamentelor neiertătoare. Toată viaţa şi-a dorit ca lucrurile să fie aşezate in ordine. Nu a vrut să plece nici  atunci, cînd vedea cu ochii lui că bombardamentele in jur făcuseră ravagii. Însă cei doi copii mai mari, Rabah si Hussam au insistat să părăsească casa şi oraşul pentru a-şi salva viaţa. Cele două noptiere mari, imense, acum nu mai erau la locul lor, aruncate prin dormitor, una intr- o parte către sobă, alta in celalalt colţ catre un samavoar, lînga care se afla o bucată imensă de beton ruptă, probabil,  din structura unuia dintre stîlpii dintre cele  trei  ferestere mari, luminoase. O alta bucată de beton se afla  chiar pe noptieră. Acolo unde era aşezată înainte veioza la lumina căreia citea inainte de culcare. Geamurile erau sparte, doar la ferestra din mijloc se vedea un rest de perdea zdrenţuită care atîrnă ostentativ. Pentru că era prea multă lumină şi căldură în  zilele de vară montase jaluzele din lemn alb la ferestra din dreapta, Acum erau smulse si aruncate, una dintre ele zăcea intr-o parte, atirnată fără rost. Pe duşumeaua de lemn se găsea numai moloz si un praf fin, care strălucea uneori in lumina rece a soarelui de după-amiază. Patul fusese mişcat de la locul lui, tăblia albă, frumos sculptată, acoperea acum un sfert  din pat, smulsă de la locul ei. Pe unul din fotoliile mobilei, cu cotiere şi spătar frumos filigranate, cîinele vecinilor, care îl recunoscuse cînd s-a întors, se cuibărise. Cu blana neagră, stătea cu capul adus intre picioarele din faţă, umil. Nu mai avea pe nimeni. Îşi căuta un stăpîn.

      Îsi aduse aminte de patefonul cu manivelă, lăsat moştenire de tatăl lui, Mohammed Omar. Îl caută cu infrigurare, cu teamă chiar, ca nu îl va mai găsi nici pe acesta. Aşa cum nu mai găsise nici o parte din maşinile americane de colecţie din strada.  Mai rămăsese doar cu vreo treisprezece maşini  din treizecişicinci. Unele au fost furate, altele distruse in timpul bombardamentelor. Deschise nerăbdator uşile comodei albe, zări cutia neagră mare, cîtă bucurie! Era la locul lui. Îl scoase de acolo şi îl aşeză pe scăunelul cu picioare metalice, negre, frumos curbate, lucrat manual de bunicul său, pe care îl păstrase amintire şi pe care îşi aşeza seara hainele. Acum să caute şi discul acela cu melodia preferată,  a lui Mohamed Dia al-Din. Era la locul lui , alături de celelalte discuri cu muzică clasică, cumpărate şi păstrate încă de pe vremea studenţiei la medicină in Zaragoza, Spania sau din Italia cît a fost traducător la Torino pentru Fiat. Răsuci de cateva ori de manivelă. Aşeză uşor discul de vinil negru cu eticheta roşie la mijloc,  in locaşul lui, cu atenţie, ţinîndu-l cu amîndouă mîinile doar de margini, intre palme. Ca pe un trofeu.

        Căută emotionat, cu mîinile tremurînde, in buzunarul jachetei pipa şi tutunul pentru pipă.  Pe jacheta verde închis pe care o purta se vedeau urme de praf. Probabil că in  timp ce se mişca prin cameră, atinsese citeva  lucruri prafuite şi acum pe mînecile ei se vedeau numai pete alb-gri. Îşi potrivi tutunul in pipă, meticulos, cu mîinile mai întîi, apoi îl indesă cu linguriţa aceea specială. Părea că acum toate lucrurile sunt la locul lor. Că este ordine şi poate porni liniştit patefonul . Se aşeză pe pat, după ce dădu cu grijă deoparte pledul gri, discul incepu să se mişte, se auzeau primele acorduri . Trase din pipă cu sete, norul de fum se ridică în incăperea inaltă, pînă sus. Îşi trecu degetele mainii stîngi peste mustaţa si barba albă. În măna dreaptă ţinea pipa cu acelaşi  aer distins de om de afaceri.  Din patefon se auzea vocea cîntareţului şi versurile cintecului se revărsau peste toate acele lucruri care nu mai erau la locul lor, pînă peste grămezile de moloz şi sticlă din stradă. Se auzeau cuvintele cîntecului:

“Yumkinuk taedhibuna , yumkinuk qutil waldiyna ,

 walakun la yumkinuk taghyir ma fi qulubina”

“Ne puteți tortura, ne puteți ucide părinții,

dar nu puteți schimba ce e în inima noastră”

        Niciodată  nu ar fi crezut că se poate intîmpla asta. După cincizeci de ani să aibă sufletul cutremurat  de aceeasi  cruntă luptă între oameni, trăise zilele războiului civil inainte de a pleca student, dar acum era mult mai dramatic decît şi-ar fi inchipuit. Istoria se repetă, îşi spuse pentru sine, ciclic, işi are regulile ei ascunse pe care din păcate noi oamenii doar incercăm să le ghicim, să le intuim. Numai că uneori se repetă cu mai multa inversunare , în timp ce noi încercam să fugim, să găsim un „escape” din faţa răului, dacă am putea şi am vrea. Nu poţi fugi însă din faţa raului şi a realităţii imediate tot timpul.  A trebuit sa inveţe asta după atîta amar de vreme. Pentru că nu mai eşti tînar mereu, pentru că vrei să trăieşti în casa ta, să ai grijă de afacerea ta cu cosmetice, să te bucuri de colecţia de maşini vechi americane pe care in viitor vrei să o împarţi băieţilor si fetelor tale, cîte două  maşini pentru fiecare băiat şi cîte una pentru fiecare fată.

Absent parcă, auzi din nou cuvintele cîntecului şi in memorie îi reveni imagini, ca intr-un lung şir de flash-uri subliminale.

Cu faţa arsă de soarele torid al verii, tuns scurt si îmbrăcat doar cu un tricou si un pantalon pînă la genunchi,  Anis alerga şi se juca mai toată ziua pe străzile vechi ale Alepului, împreună cu  ceata de copii a cartierului de Est, Al Shaar, unde şi locuia. De multe ori alergau după maşinile americane care apăruseră şi se inmulţiseră in oraş. Cel mai mult îi plăcea Buick-ul acela alb imaculat. Cît de frumoasă şi extravagantă era linia  lui, simplă dar puternică. Visa ca atunci cînd va fi pe picioarele lui să işi cumpere o maşină la fel de frumoasă, dacă nu chiar şi mai mult de atît. Uneori făceau doar mici pauze a jocurilor copilareşti doar ca să meargă, cu toţii,  la fabrica vopsele pentru stofe a tatălui său, să ceară apă de băut, iar de cele mai multe ori strigau in cor că vor Sharab Al-Na-na, băutura răcoritoare cu arhicunoscuta aromă de mentă. Un deliciu, după o porţie de  prăjitură Esh El Saraya, oferită pe un platou de argint de către mama sa, Fathia.

Pe străzile pietruite ale Alepului un Pontiac roşu mac, se deplasa cu viteză, stîrnind in urmă o dîră de praf, cu care se amesteca gloata de copii din urma lui ce alergau pînă la epuizare. Anis era in al nouălea cer, nu poate uita aceasta zi in care tatăl său, Abu Omar, îi dăruise un autoturism. Era prima lui maşină. Nu era Buick, nu era alb, dar era tot ce îşi putea dori mai mult in acel moment de la viaţă. Din acest moment pasiunea lui pentru maşinile americane a rămas sacră. Era o credinţă pe care nu o putea abandona, aşa cum nu putea să abandoneze credinţa in Mohamed.

Anis se trezi dintr-odată din starea de scurtă visare, pe discul de vinil negru se terminase şi ultima melodie, acesta incă se mai rotea in gol cu acul hîrşîind pe liniile nescrise. Trase din nou din pipă, se ridică şi se uită afară pe geam şi işi promise că nu mai pleacă niciodata: „E casa mea!” , striga către trecători.

 

Photography by Joseph Eid