părinţilor mei, Ioan şi Lucreţia
Nici
în ruptul capului nu trebuia să facă asta…Casa părintească nu se vinde. Ştia
asta şi totuşi…
Ajunsese
bătrân …Rămas de câţiva ani buni fără jumătatea lui, îşi ducea
singurătatea…doar cu el. Casa şi grădina din jurul ei îi mai aduceau bucurie. Casa pe care o făcuse
cu mâinile lor, El şi Ea , la începuturi, în câţiva ani buni de muncă, de
constrângeri, de nesomn şi grijă. Cărămidă, lemn, ţiglă pentru acoperiş. Pentru
locul lor de câteva ore de somn şi vise. De speranţa. De crescut copii. Mai
mulţi, nu unul…
Nu mai e singur, însă ... Asta din ziua aceea
când şi-a dat seama că poate vorbi cu Ea… Acum
intră în casă smerit. Îşi lasă încălţările la uşa, îşi scutură hainele,
de-abia după aceea calcă cu paşi uşori pe preşurile curate ţesute de Ea, în tinereţe. La război de
ţesut. Iarnă, când nopţile sunt lungi.
El, obosit, se culca şi adormea în încăperea caldă, copii la fel. Numai Ea
rămâne să arunce cu suveică dintr-o parte într-altă, ca într-un joc. La anumite
intervale ritmate, ca într-un cântec, se auzea zgomotul greu al războiului cum
trage să bată ţesătură nouă. Care se
ivea centimetru cu centimetru. Un miracol. Ea la războiul de ţesut, sub
acoperişul nou, şi Luna mare cât roată carului pe cer, deasupra. El şi copii dormind liniştiţi…Ea,
doar o umbră.
Intră
în camera cu miros de gutui, se aşează uşor pe marginea patului. Îşi ridică
apoi încet privirea şi se uită la fotografia veche de deasupra patului din
camera de curat. Tablou mare înrămat, la un fotograf din târgul din apropiere,
cu El şi Ea miri.Cu conturile fetei creionate cu creion. Patul, cu tăblii mari
şi intarsii din lemn de nuc.Moştenire de la bunicii Ei. O avere.
Stau
de vorba ….El îi povesteşte despre toate, despre cât de greu îi este singur,
despre cum copii îi spun să vândă casă şi să îl ia la ei …Să stea pe rând la
fiecare din ei, câte o luna.Trei copii, un an, patru anotimpuri..Hmmm..!! Nu
prea se potriveşte. Nu vrea să îşi părăsească casă. Le-a spus mereu copiilor că
să aibă grijă, casă părintească nu se vinde . Alteori nu îşi vorbesc. Doar tac şi îşi ascultă
tăcerea unul altuia …După ani buni de
trăit împreună reuşiseră să se înţeleagă
fără cuvinte. Doar din rezonanţă tăcerilor şi privirilor. O semantică a
gândurilor, o undă joasă imperceptibilă .Amândoi observaseră asta, nu îşi spuneau, dar era evident acest lucru
pentru fiecare dintre ei…
El
intră în camera lor mai ales când simte
că îi este greu. E că şi cum şi-ar
încarcă din nou sufletul de viaţă. Zilele trec mai uşor, după aceea. Doarme mai
bine şi e mai liniştit. Apoi…iarăşi zilele se îngreunează, din ce în ce mai
mult, îl apasă. El iarăşi trebuie să se întoarcă să vorbească cu Ea. Vine că la
o biserica de Duminică, cerând iertare şi împăcare. Cu El, Ea şi Dumnezeu.
Primăvară
iese în grădina şi începe să lucreze. Câte puţin, se odihneşte la prînz. După
amiază se apucă iar şi roboteşte până seară târziu. Se bucură de fiecare mugur
şi floare răsărită, le ştie pe de rost.Cel mai mult îi place când înfloreşte
cireşul ăla din colţ. E alb tot.Parcă e Ea când era mireasă. Ce frumoasă a
fost…!!
Acum
e aici…La unul din copii. Departe de casa înstrăinată cu tot ce era în ea, pe
un pumn de bani. Împărţiţi între cei
trei fraţi. Cu datoria de a avea grijă de el, fiecare pe rând câte o luna, prin
rotaţie…
Nu
mai are casă, nu mai are fotografia cu Ei miri, patul unde să se aşeze măcar un
minut,să poată plânge împreună. Pentru greşeală imensă pe care a făcut-o că a
fost de acord să vândă. Şi să plece.E drept, şi boală îl cam pusese la pământ.
Nu prea avea scăpare…
Dar
acum, parcă se înzdrăvenise…Ce-ar fi să ..?? Să ce …? îşi zice, şi mintea i se
tulbură. Îi revin în memorie imaginile de acasă. De la casa făcută cu mâinile
lor, cu grădina şi cireşul înflorit şi roadă lui bogată din iulie. Nu a mai
dormit de două luni de când l-au luat de acasă şi l-au adus aici, departe.
Mereu face planul de evadare…Să se facă vreme bună, să vină primăvară şi o întinde. Unde ? Că acolo sunt alţi
oameni acum, străini, îl vor da afară, dacă îl dau afară , el ce face? Unde se
va duce? Pe drumuri la vârstă lui?!…Dar dacă sunt oameni buni şi îl vor lasă să
stea acolo, lângă cireşul lui, să-i facă o colibă şi să rămână acolo?!... Până
moare. Le-ar fi recunoscutor. I-ar spune lui Sfântu Petru în Răi, când ajunge,
ce oameni buni l-au primit şi au avut grijă de el.
Când
a răsărit soarele deja făcuse un sfert din drum….Plecase de cu zori…Pentru că
avea treaba! S-a ridicat pe dealul deasupra târgului unde îşi vânduse vinul,
ţuică şi vitele în tinereţe ca să îşi ridice casa. Ajuns sus pe coamă s-a
oprit. În zare se vedeau dealurile de deasupra satului lui. Acolo unde era casa
lui. Se bucura că un copil şi râdea. Râdea pentru că a scăpat. Ce aproape era ..În câteva ceasuri
era acasă. Se uită în vale către târg, se uită în zare către dealuri. Să nu
eziţi îşi spunea, să nu te răzgândesti pentru că …Nu se uită nici în stânga, nici
în dreapta, să nu îl vadă cineva şi să îl ducă înapoi. O energie imensă îi
inundase corpul şi mergea din ce în ce mai repede..Îi ieşiseră hainele din
pantaloni, brâul i să târâia pe drumul de pământ, prăfuit..Dar nu mai conta!
Acasă e acasă şi acuşica o să ajungă…
A
sărutat pământul în ţărină, a coborât drumul de pe lângă grădina, a intrat în
curte, nu era nimeni acasă…A mers direct
la cireşul înflorit . Era alb tot .. Îl cuprinse o bucurie enormă. În
sfârşit din nou acasă, lângă cireşul lui. A luat florile în palmă şi le-a
strivit. Bucăţi din rochia de mireasă a Ei. Le-a dus cu palmele împreunate
către nări, le –a mirosit şi le-a dat drumul să se răsfire către pământ. A încercat uşa de la casă, era deschisă, a
intrat încălţat, s-a aşezat pe patul de nuc. Şi-a ridicat privirea în sus către
fotografia lor miri. Era încă la locul ei, neatinsă.
Au
început să îşi povestească tăcerile, au plâns împreună …El s-a ridicat, s-a
aşezat pe prispă de lut proaspăt a casei, s-a întins cu faţă către soare…Lacrimile îi curgeau de
pe obraz pe lutul gălbui. Îl înmuiau şi se scurgea încet către pământul negru
din curte. Pe florile de cireş străluceau în soare picuri de lacrimi……
Superb!...
RăspundețiȘtergere